Era 4:15, iar eu eram în procesul de a face cunoștință cu Moș Ene. Da, vă poate mira că vorbesc despre 4:15 a.m., însă ora este perfect explicabilă, luând în calcul că în ultima vreme am adoptat un obicei contrar culcatului o dată cu găinile – mersul la culcare atunci când se trezesc cocoșii.
Buuuun… și cum stăteam eu, așa, întinsă, așteptând vizita vestitului moșulică despre care vă spuneam mai sus, mi-am ciulit un pic urechile către ce se aude de afară. Desigur, toată vara am avut sub geam concert de greieri, deci nu ar fi fost nimic special în asta, doar că de data asta am avut un sentiment mult mai fain: sentimentul că m-a prins dimineața dormind într-o casă de la țară.
Greierii greiereau, câinii lătrau și cocoșii cântau, dar nu oricum, ci așa cum se întâmplă dimineața la țară, când începe un cocoș și-apoi ceilalți răspund, ca un ecou, auzindu-se din 10 zări. Trebuie să recunosc: cred că este pentru prima dată când mi s-a părut că ai noștri dragi (NOT!) câini comunitari, ce se auzeau, întregeau peisajul și nu erau un simplu motiv de enervare, frică sau nesomn.
E clar: divinitatea vrea să se revanșeze pentru faptul că atunci când eram mică toată lumea avea ”câte o țară”, numai eu nu, deci vizitele mele și mai ales diminețile dormite/trezite la țară au fost limitate ca număr și amintiri. Ce e frumos e că revanșa asta vine în mijlocul unui început de septembrie, în aproape centrul unui oraș de provincie… 🙂
Și pentru că sentimentul ăsta atât de fain merge cu o melodie cel puțin la fel de faină, vă las cu Baniciu și ale lui versuri fără de cusur!
Gisays's Blog 