Sky is the limit

M-am întors de la Romania`s International Train the Trainers 2010. Încă dinainte să ajung acolo eram convinsă că va fi o experință tare și provocatoare, însă, uitându-mă acum în urmă, îmi dau acum seama că a fost mult mai mult decât m-aș fi putut aștepta.

Ideea centrală a conferinței? Pregătirea pe două track-uri: basic și advanced, a membrilor AIESEC care vor să devină traineri. Rolul meu? Facilitator la track-ul de basic.

Am plecat spre Oradea cu două zile înainte de conferință, pentru pre-meeting. Practic, toată echipa conferinței – adică organizatori, facilitatori și chair – s-a întâlnit ca să pună conferința la cale. A fost un drum fain și lung, cu râsete și discuții, iar odată ajunși acolo a trebuit să revedem toată agenda și să plănuim în detaliu următoarele 4 zile. Pe lângă muncă au fost și oameni faini, râsete, revelații și redescoperiri.

Am fost o echipă de facilitatori care a construit și a pus pasiune. Personal, experiența de faci m-a transformat și mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat să ai impact asupra unor oameni, să îi ajuți să se dezvolte și să vrea mai mult de la ei înșiși.

Apoi a început. 49 de delegați, dintre care 12 străini, din Egipt, Turcia, Polonia, China, Taiwan, Serbia, Ungaria și Puerto Rico. Au fost zile întregi de sesiuni despre training, pornind de la Introduction to training,  How to prepare a training, Adult Learning, How to prepare a session, Interactive methods of delivery, Communication skills, Audience Management, Feedback and Attitude control, Co-training, Mastering logistics in training, Needs assessement și altele. O agendă complexă, pe care când ajungi să o parcurgi vezi mult mai clar în ce constă training-ul și de ce sunt unii atât de pasionați de el – și chiar dacă îți dai seama că trainingul nu este pentru tine, tot ai un bagaj de cunoștințe impresionant despre cum să vorbești în public și cum să-ți construiești eficient un mesaj.

Pe lângă traininguri și muncă, am avut parte de OAMENI. Mereu am spus și o să o susțin că marea putere a conferințelor stă în oameni: în atmosfera pe care ei o crează, în modul în care se motivează unii pe alții, discuțiile incredibile care se iscă între ei și amintirile extraordinare pe care și le lasă unii altora.

Am avut în săptămâna care a trecut ore întregi de discuții care m-au făcut să-mi doresc să nu se mai facă dimineață sau să nu mai fie nevoie să dorm deloc. Am avut momente  de “aici e locul meu” și stare de bine, momente în care aveam impresia că are să-mi pocnească inima de mândrie și împlinire pentru că văd cu oamenii din fața mea se dezvoltă și simt cum și eu mă dezvolt o dată cu ei. Momente memorabile.

Am avut parte și de provocări. Situații în care lucrurile nu merg conform planului, schimbări de ultim moment sau lucruri ce păreau simple și dintr-o dată se transformă în chestii complicate. Situațiile care, într-un fel ciudat te învață cele mai multe lecții și te provoacă să te adaptezi.

Momente memorabile? Plenara de deschidere, ședințele târzii de faci, sesiunile la sfârșitul cărora lumea încă pune întrebări și vrea mai mult, feedback-ul extraordinar, global village-ul, dorința nematerializată a trei români, doi polonezi și un egiptean de a oferi un moment artistic în mijlocul unei nunți din Oradea, plimbarea nocturnă prin centru și la cetate, pozele nebune, momentele de energie în ciuda a 2 ore de somn  pe noapte.

E greu să rezumi într-un post de blog tot ceea ce s-a întâmplat. În același timp, e extrem de greu să pui în cuvinte toate emoțiile care te-au traversat și te-au marcat, emoții la care oricând revii te fac să te simți la fel de viu și de mândru. Și, cum o spun mereu: oricât de mult talent ai avea în a expune lucrurile, ascultătorii sau cititorii n-or să poată înțelege niciodată adevărata intensitate a lucrurilor. Motivul este simplu: atâta timp cât nu ai fost acolo nu poți înțelege pe deplin. Da, sunt sentimentele pe care le ai în mod subiectiv și personal, însă sunt și o serie de emoții colective, despre care îmi place să spun că dacă intri într-o sală le simți, dar un ochi obiectiv, din afară, ar putea să vadă lucrurile altfel 🙂 Ceea ce sper eu este să nu mă lovesc de oameni circumspecți sau oameni care să aibă impresia că scriu doar ca să mă laud.

Se-ntâmplă des să se iște polemici asupra AIESEC-ului și asupra lucrurilor pe care le face/nu le face. Personal, nu am susținut niciodată că AIESEC este cea mai tare organizație din lume (la modul general), ci doar că AIESEC este cea mai tare organizație din lume pentru mine. În momentul în care intri într-un mediu (formal, informal, nu contează) depinde doar de tine cât de mult iei din el – cât te implici, cât dai și cât vrei să primești, cât te dezvolți. AIESEC mi-a oferit cadrul și oportunitățile necesare să mă pot dezvolta și regăsi, să mă provoc, să greșesc și apoi să reușesc.

Să ajung să spun la finalul unei noi conferințe (de data asta International Train the Trainers 2010), datorită informațiilor, oamenilor, discuțiilor, diversității (și culturale și de oameni și de opinii), motivației extraordinare pe care o simt: SKY IS THE LIMIT 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: