“It seems like we are prepared for anything, except for happiness. We have insurance in case of fire, accidents or floods, but when it comes to happiness… what do we do?!”
David Foenkinos, “In case of happiness”
Citatul ăsta, preluat dintr-o carte “de duzină” – și zic asta pentru că autorul nu e cunoscut și subiectul nu e de o noutate extraordinară – mi-a aprins câteva beculețe. Obișnuiesc să nu reflectez foarte mult asupra unor concepte abstracte precum fericirea, viața, moartea sau destinul. Prefer să le simt, să le disec în practică, să le găsesc în lucruri mici și simple și din ele să-mi construiesc răspunsuri care-mi tranformă întrebările retorice în întrebări pline de sens.
Adevărul este că nu suntem obișnuiți să fim fericiți, la fel cum deseori luăm nefericirea ca pe o întâmplare cotidiană. Desigur, n-am să dezbat conceptul de fericire și nici n-am să mă chinui să trasez granița dintre fericire și nefericire, mai ales că aici discutăm despre lucruri total subiective și interpretabile.
Tot ce spun eu este că tratăm nefericirea ca pe un lucru pe care suntem obligați să-l lăsăm să ne însoțească. Nu de puține ori ni se pare normal să avem în viețile noastre clipe de deznădejde, de rătăcire, de invidie, ni se pare deloc ciudat să avem mici sau mari drame care să ne umple zilele cu momente urgente, dar deloc importante.
Deseori, nu ne știm comporta când fericirea ne lovește în plină figură cu viteza rapidului București – Constanța. Nu ne știm comporta atunci când ne ia valul de euforie, de exaltare, de apreciere pentru momentele de simplitate care ne fac să simțim că suntem cu două palme deasupra solului. Ne e frică să nu părem penibili dacă ne comportăm așa cum simțim că vrem să ne comportăm: să sărim, să țipăm, să luăm lumea în brațe, să zâmbim continuu și un pic tâmp, să sunăm o persoană doar ca să o auzim, să tăcem și să savurăm căldura care ne curge leneș prin vene și ne aprinde ochii.
Fericirea nu e complicată, însă e ceva care ne ia tot timpul pe neașteptate și pentru care nu părem să fim vreodată pregătiți. În fapt, ea e doar o stare căreia trebuie să ai curaj să îi dai drumul înăuntru, atunci când bate discret la ușă. Fericirea e sentimentul ăla care se șterge bine pe picioare înainte de a intra, deși n-ar avea nevoie, pentru că are obiceiul să plutească, să fie peste tot și nicăieri.
O concluzie tristă pe care am tras-o este că nu ne permitem să fim fericiți și că facem asta pentru că avem impresia eronată că nu trebuie să întinăm fericirea cu alte sentimente negative pe care le deținem în anumite momente. Nu ne permitem să facem loc fericirii printre probleme sau sentimente negative care ne traversează zi de zi, căci avem senzația că fericirea e un sentiment pur și trebuie să existe în lipsa oricărui sentiment care să-i fure din strălucire…
Și pentru că tot am tras atâtea concluzii de-a lungul timpului, am ajuns să realizez cât de faine sunt sentimentele de fericire care mă traversează spontan în – le numim noi – cele mai (aparent) nepotrivite momente. În momente din alea ciudate și fără sens, în momente în care, conform conștiinței colective ar trebui să mă traverseze tristețea, compătimirea, vinovăția, disperarea sau remușcările. Am ajuns să experimentez fericirea în toate formele – de la fericirea inexplicabilă, până la fericirea colac-de-salvare (și nu, nu mă refer aici la o fericire autoindusă, ci la una veritabilă).
Deci, fericirea nu-i complicată. Nu-i nici ușor de atins, însă nu-i în niciun caz nici lucrul ăla pe care să îl găsești în citate sau în poveștile altora. Fericirea se gustă, se despică în bucățele mici și, uneori, capătă valoare adăugată când se împarte 🙂
Gisays's Blog 