Posts Tagged ‘interdependenta’

Filozofând despre oameni

Pentru că mereu atunci când mă lovește vreo răceală și sunt în semi-carantină mă lovește și câte un val de inspirație, azi scriu.

Și azi vorbesc despre oameni. Pornesc de la ideea că omul este un animal social și o combin un pic cu existența cotidiană, cu lucruri urgente și importante, cu un pic de haos și multă nevoie de o viață liniștită și îndestulată. Mi-ar plăcea să pot comprima într-un post de blog toate teoriile privitoare la subiect, însă, fiind imposibil, o să vorbesc în mod subiectiv și experiențial despre un subiect care m-a fascinat dintotdeauna: oamenii.

Oamenii din jurul nostru sunt, nu de puține ori, ceea ce vrem noi să fie sau suma proiecțiilor pe care noi le avem despre ei, inconștient sau conștient. Înseamnă că felul în care îi vedem pe cei din jurul nostru și rolurile pe care le atribuim lor depind mult de mecanisme foarte complexe de proiecție a unei imagini dezirabile, de raportare la celălalt, de experiențe anterioare ale noastre și ale lor, de așteptări și sisteme de valori.

Nu e rocket science, de fapt cam cu asta s-au ocupat de când există științele precum psihologia,  antropologia și sociologia, numai că toate concluziile de genul ăsta par mult mai logice atunci când le enunți singur, când ajungi să le interiorizezi foarte intim și personal.

Ce e mult mai interesant este faptul că pe noi nu ne analizăm la același nivel. Subiectivitatea ne face să ne trecem pe noi prin alte filtre, alte sisteme de valori, ajungând să nu ne categorisim ca “oameni”, ci o categorie aparte, cu beneficii și frici suplimentare, categoria “eu”. E normal. Până la urmă, cu noi trăim 24 de ore/zi, pe noi ne știm în detalii groaznic de mici – și până și pe noi avem impresia câteodată că nu ne știm îndeajuns de profund, căci reacționăm ciudat și (la prima vedere) inexplicabil.

Adevărata dramă se întâmplă, însă, când ne vedem viețile exclusiv în raport cu oamenii din jur. N-am să o numesc dependență, pentru că ar suna tragic, dar am să-i spun interdependență. Ia-i unui om oamenii fără de care nu se imaginează trăind și vezi ce se întâmplă.

Oricât de mult-prea-optimist mi-a părut prima oară când m-am împiedicat de el, principiul 90/10 a lui Covey are sens acum, după o perioadă îndelungată de experiențe și experimente. Oamenii din jur pot face o groază de chestii care ne pot afecta pozitiv sau negativ, însă ce contează cu adevărat este modul în care decidem să reacționăm. Înghitem în sec sau ripostăm? Ingerăm imediat o critică/laudă sau încercăm să le filtrăm, să vedem mai întâi dacă credem în ele? Plecăm sau rămânem?

Desigur, aici doar constat. Aș fi ipocrită să mă categorisesc drept unul dintre oamenii care nu-și văd viețile în raport cu alți oameni, având în vedere că viața mi-e plină de oameni faini care mă fericesc, mă provoacă, mă ambiționează, mă maturizează, mă enervează, mă uimesc și mă fascinează.

Și, până la urmă,  nu-i așa că prea ne schimbăm rolurile din a fi cei care constatăm în a fi cei care acționăm precum descriam mai sus ca să avem dreptul să ne revoltăm vreun pic?… 🙂

Advertisements