Articol Adevărul de Seară

După circa o oră de discuții cu Laura Pumnea despre tot ce înseamnă sistem de învățământ în România, voluntariat, mentalitate românească, experiența mea personală și profesională, Adevărul de Seară a publicat un articol despre mine. Nu foarte lung, dar la obiect – un rezumat al celor 20 de ani ai mei, despre care îmi place să spun că mă caracterizează pe deplin.

Giorgiana Neagu este specialistă în Resurse Umane la doar 20 de ani

A prins gustul voluntariatului din clasele primare, perioadă în care intra în Consiliul Local al Copiilor.

Succesul a depăşit pentru Giorgiana Neagu dimensiunea de noţiunea familiară, pentru că eforturile depuse de-a lungul anilor l-au transformat în certitudine. A început să participe la şedinţe ţinute în Primăria Craiova la vârsta când mulţi copii încă se mai joacă de-a v-aţi ascunselea. A vrut mai mult şi nu a ezitat să candideze pentru Consiliul Local al Copiilor, cel care i-a şi netezit drumul spre o lume nouă, cu dezbateri, propuneri şi idei.

Cel mai mare câştig este descoperirea avantajelor comunicării. A ajuns în Consiliul Judeţean al Elevilor, unde a fost şi secretar în Biroul permanent, apoi a intrat în echipa care a centralizat şi editat informaţii despre situaţia actuală a drepturilor copiilor în România, incluse în „Raportul Copiilor“, anexă a Raportului Guvernamental de ţară trimis la Comisia Europeană în septembrie 2007.

A continuat să se implice în proiecte şi a urcat în organizaţia de care este foarte ataşată, AIESEC Craiova, până la funcţia de vicepreşedinte resurse umane, fiind persoana care face selecţia celor ce îi devin colegi. Munceşte şi peste 8 ore pe zi, iar câştigul este experienţa acumulată. Pe toate le vrea completate cu un master în Comunicare, la o universitate din Irlanda sau Anglia şi cu o slujbă într-un mediu sănătos.

Vrea să fie studentul anului

Deşi s-a implicat în multe proiecte, nu consideră că e suficient pentru o trainică recomandare la cele mai bune premii şi burse din România. „Nu este puţin lucru să ai un CV de câteva pagini la 20 de ani, dar cel mai important lucru în ce mă priveşte este seriozitatea cu care am tratat activităţile şi, mai mult, reuşita de care s-au bucurat“, spune Giorgiana Neagu, hotărâtă să se aşeze în rândurile celor ce vor urca pe podiumul Galei Premiilor în Educaţie.

profil:
Născută

23 aprilie 1990, Craiova.

Studii

Facultatea de Litere, Specializarea Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea din Craiova.

Hobby-uri

Călătoriile, muzica, poezia.

Merită, în aceste timpuri, să fii student de 10?

Din punct de vedere personal, simt că investesc în mine, pentru că fac foarte multe conexiuni între ce studiez la facultate şi ce învăţ în AIESEC. Practic, se completează cunoştinţele. Nu cred însă că nota maximă te ajută să obţii un job mai bun, în timpurile noastre.

Recomanzi voluntariatul celor din jurul tău?

Îmi place să vorbesc despre ce mi se pare interesant, dar e cu dus şi întors. În timp ce unii sunt curioşi să afle lucruri noi, alţii spun că încerci să dovedeşti că le eşti superior, iar acesta este partea dezamăgitoare, pentru că tot ce descoperi datorită proiectelor este ca o experienţă în muncă.”

Vreau să fiu studentul anului!

Mi se întâmplă destul de rar să scriu despre mine și realizările mele. Se-ntâmplă asta din varii motive. Unul ar fi acela că de multe ori când am deschis subiectul oamenii au avut impresia că m-aș lăuda, în loc să considere că vreau să împărtășesc niște experiențe pline de sens, din care ar putea învăța ceva la rândul lor. Un alt motiv este că obișnuiesc să-i las pe alții să vorbească despre mine, pentru că mi se pare că un om din afară percepe rezultatele finale, fără subiectivitatea datorată faptului că se află în furtuna de sentimente, dorințe sau eforturi.

Azi, însă, o să “risc”. O să scriu câte ceva despre ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în viața mea. Motivul? În ultima perioadă completez de zor formularul de aplicare și îmi realizez dosarul pentru Gala Premiilor în Educație organizată de Fundația Dinu Patriciu, secțiunea Studentul anului.

Am dat peste site-ul care promovează Premiile în educație din întâmplare. Am citit toate materialele în legătura cu prima ediție, care a avut loc anul trecut și mi-am zis: eu de ce n-aș fi acolo? Merită să încerc. Și-am început research-ul și retrsopectiva. E ciudat să trebuiască să te gândești la absolut toate activitățile, proiectele, programele de pregătire, conferințele la care ai participat pe parcusul unui an universitar, însă este în același timp și foarte revelator.

În momentul în care pui lucrurile pe foaie și trebuie să le prezinți altora totul se schimbă. Adică, ok, pentru mine lucrurile astea au farmecul lor propriu. Eu am fost acolo și am simțit cum e să ai revelații la un training, să fii mândru de rezultatele unui workshop, să te simți cu doi metri deasupra solului când se încheie o conferința căruia i-ai fost project manager și oamenii ies de acolo cu totul schimbați și motivați sau atunci când promovezi un lucru în care crezi – cum a fost în cazul meu cu drepturile copilului. Însă atunci când le expui, ele sună altfel.

Mă uit pe formular și-mi dau seama că-s momente în care am făcut lucruri extraordinare, dar și foarte grele împreună cu echipele în care sau cu care am lucrat, lucruri care la vremea aceea mi se păreau floare la ureche, tocmai pentru că le făceam cu pasiune. Îmi dau seama cât de multe obstacole am întâmpinat de multe ori și cât de mult m-a schimbat fiecare situație criză. Realizez că în momentul în care ai un proiect și-ți investești în el resurse de timp, bani și energie, o să iasă cu siguranță, în ciuda greutăților.

Asta înseamnă voluntariat și de aceea îl promovez, indiferent pe ce căi vine și în ce organizații se manifestă. Pentru că voluntariat înseamnă să vezi o problemă și să-ți pese atât de mult încât să investești resurse în a o rezolva, spre binele comunității în care trăiești.

Personal, am impresia ciudată că ultimul an a fost atât de lung cât 2 ani, că am călătorit de două ori mai mult decât am făcut-o și că am întâlnit de două ori mai mulți oameni, de la care am învățat dublu decât am făcut-o practic.

Aș putea să rezum diferit ultimul an. Dacă privim din punct de vedere al călătoriilor și a scopului lor, anul meu universitar 2009-2010 arată așa:

Craiova (octombrie, proiectul Learn to Change the Future și decembrie proiectul Youth Academy), Olănești (noiembrie – Regional Training Seminar – conferința de pregătire pentru AIESEC Craiova și AIESEC Ploiești), Amara (noiembrie – National Preparation Seminar AIESEC România), Belgia, Brugge (februarie 2010 – Intensive Program “New tools for educators working in intercultural learning”), Iași (februarie – întâlnire cu foștii colegi de comitet organizatoric din AIESEC Iași), Olănești (aprilie – Regional Training Seminar AIESEC Craiova, AIESEC Ploiești și AIESEC Pitești), Bușteni, (aprilie – curs de formare organizat de Asociația de Asistență și Programe pentru Dezvoltare Durabilă Agenda 21 București, în cadrul proiectului “Corupția ne privește pe toți!”), București (mai – întâlnire funcțională a vicepreședinților de resurse umane din AIESEC România), Gura Portiței (iunie-iulie – Laboratorul de educație nonformală organizat de Tineret în Acțiune), Constanța (Întâlnire Strategică a Romanian Talent Management Unit AIESEC România), Căciulata (Conferința Locală de Planificare și Conferința Locală de Motivare AIESEC Craiova), Sibiu (august – întâlnire funcțională a vicepreședinților de resurse umane din AIESEC România) Urmează în august Oradea (unde am să fiu trainer al conferinței International Train the Trainers organizat de AIESEC România) și în septembrie Poiana Brașov – curs de formare în cadrul proiectului proiectului POSDRU „Egalitate la angajare și la locul de muncă – campanie de informare și conștientizare în vederea schimbării atitudinii sociale și stereotipurilor la angajare și la locul de muncă”.

Toate astea sunt asezonate cu dezvoltare de strategii, planificări, muncă de departament și de board, ședințe, recrutări, programe de pregătire (în AIESEC), iar în afara lui aplicări de chestionare cu privire la corupție,  promovarea drepturilor copilului și avut grijă și de facultate, pregătit teme de seminarii, participări la ore de curs și învățat pentru examene, căci de acolo îmi iau baza teoretică pentru tot ceea ce fac în domeniul de care sunt cea mai pasionată – comunicare și relații publice. 🙂

Și atunci, până pe 27 septembrie, când este termenul limită pentru depunerea candidaturilor, voi completa formularul și-mi voi strânge toate documente, iar  numele meu va fi cu siguranță pe lista candidaților! Wish me luck 🙂

Mai multe informații despre Galele premiilor în educație găsiți la linkul din secțiunea “Susțin” 🙂

De prin călătorii adunate…

Mergând pe ideea că, odată și-odată, trebuie să începi să vorbești despre călătoriile pe care le faci (vorba lui Edu), să purcedem.

Plecare la Sibiu, pentru întâlnirea funcțională a vicepreședinților pe Talent Management (sau Resurse Umane – dacă suna prea pretențios Talent Management) din AIESEC România. Buuuuun. Mă trezesc la 6, fac repede bagajul – care de data asta nu mai seamănă cu un dulap, pentru că stau doar o noapte aici și apoi fuga cu Andrei la gară. Mă sui (cu greu) în tren și plec.

Concluziile pe care le-am tras în scurta călătorie cu trenul sunt următoarele:

1. Tot mai mulți bărbați îmi amintesc de următorul banc:

“Moare toată lumea de pe pământ și se duce în Rai. Dumnezeu vine și spune:
– Vreau ca bărbații să formeze două cozi. Una cu bărbații care în timpul vieții și-au dominat nevestele și una cu bărbaîii care au fost dominați de ele. Iar nevestele să plece cu Sf. Petru.
Zis și făcut. Cand D-zeu se uită din nou, femeile plecaseră și bărbații formaseră două linii. Coada celor dominați de neveste avea peste 100 km , iar coada celor care își dominaseră nevestele era compusă dintr-un singur om.
D-zeu se enervă:
– Ar trebui să vă fie rușine! V-am creat după chipul și asemănarea mea și v-ați lăsat ținuți sub papuc! Priviți-l pe singurul meu fiu care a știut să stea drept și m-a făcut să fiu mândru de el! Spune-le, fiul meu, cum ai reușit să fii singurul bărbat din aceasta coadă?
– Nu știu, nevastă-mea m-a pus să stau aici …”

Trag concluzia în urma observării atente, timp de o oră a unei familii – ea, el și-un țânc de vreo 2-3 ani. Ea dicta, iar el, cu capul plecat și strângând din dinți, adunat într-un colț al scaunului, aproba. În puținele momente în care îndrăznea să comenteze i se amintea că “nu știe el din astea!”… No more comments.

2. Trenurile din România sunt NAȘPA. Când e prea frig, că e aerul condiționat la maxim, când simți că nu poți respira. Scaunele (mai ales cele din săgeată) au spătarele la un unghi de aproape 90 de grade, de ai impresia după vreo 2 ore că ți s-a tasat coloana și că ai cu vreo două vertebre mai puțin. Eu, personal, nu pot să stau ca omu`, din cauză că genunchii mei ating genunchii omului din față. Și ce nu înțeleg eu este care este diferența (tot de săgeată vorbim) între clasa I și a II-a în afară de culoarea scaunelor și faptul că la clasa I există lângă scaune o poliță pe care să-ți pui o geantă sau altceva? I mean…distanța dintre scaunul tău și al celui din față e aceeași, deci faci ștafeta la respirat cu cel din față, scaunele tot alăturate sunt, aer condiționat care-ți bate violent în ceafă tot ai…care-i șpilul?

3. Copiii de azi sunt șantajiști. Spun asta conform studiului de caz intens făcut pe durata a vreo 2 ore. Copiii care sunt inteligenți știu cum să profite de bunătatea părinților/bunicilor, cum să facă boacăne și-apoi să zâmbească frumos ca să fie sigur că le trece și încă au toate poftele asigurate.

4. Părinții/bunicii copiilor de azi le creează copiilor cadrul necesar pentru a șantaja. Sună apocaliptic, dar așa-i. Cum să-i promiți unui copil bani pentru a sta cuminte? Jesus…

Și ca să încheiem, totuși, într-o formulă optimistă, nu pot să nu spun că aproape tot drumul m-am delectat cu o melodie genială, pe care o împărtășesc. Long live Coldplay 🙂

“Maybe you’ll get what you wanted
Maybe you’ll stumble upon it
Everything you ever wanted,
In a permanent state…

Maybe you’ll know when you see it
Maybe if you say it you’ll mean it
And when you find it you’ll keep it
In a permanent state, a permanent state…”

Strawberry swing

Se-nvârt în mine cuvinte și stări, de parcă sufletul mi-ar fi o mașină de spălat. Iar eu sunt când un copil care stă și  privește fascinat rufele amestecându-se în spumă, când rufele învârtite și amețite până la albire.

Mi-a venit în cap o idee la care țin mult. Un lucru pe care-l fac uneori din amuzament și încântare, iar alteori  cu încrâncenare sau hotărâre. Îmi place să-mi imaginez cum voi fi peste ceva vreme: o lună, un an, cinci ani. Mă văd în detaliu – spațiu, fel de a fi, oameni din jur. Momentul cel mai fain este când “expiră timpul” și îmi dau seama că nu-s deloc ceea ce credeam că am să fiu, însă ceea ce sunt mă umple de mândrie, indiferent câte căderi am avut între timp sau cât de îndepărtată e imaginea aia de cea inițială.

Cred că e vorba, până la urmă, de a-ți asuma faptul că e vorba de viața ta și că ești stăpân pe ea, mai ales când vine vorba de a-ți asuma responsabilitatea pe ceea ce ți se întâmplă. E cam ceea ce zice nenea Stephen Covey cu principiul lui 90/10 🙂

Mă uit la ceea ce eram în urmă cu un an. Mă gândesc cât de diferită-mi par, deși, la bază, nu m-am schimbat prea mult. Cred că-i vorba de faptul că acum mă privesc de pe alt “loc” și atunci am automat și altă perspectivă asupra lucrurilor.

Traversez zile faine, care-mi aduc sentimente din ce în ce mai diverse. E plin de oameni în jur, de zâmbete sincere și de ochi în care văd hotărâre. E muncă, plimbări la 35 de grade și stres ca lucrurile să iasă bine. Și-mi place mult… 🙂

Un lucru pe vreau să-l scriu aici, ca nu cumva să-l uit (sper să mă mă mai împiedic din când în când de el) este acela că uneori muncim atât de mult și tragem atât de tare, însă uităm să verificăm dacă drumul pe care suntem ne duce la rezultatul potrivit. Și-n momente ca astea ajungem să simțim că lumea nu ne apreciază, că ceilalți nu văd cât de tare ne implicăm și ne-ntrebăm dacă mai merită sau nu efortul. O simplă întrebare de “încotro mă-ndrept?” este, nu de puține ori, de ajuns.

Check points make a difference.  🙂

Legendary :)

Ultima săptămână a fost despre planuri, oameni și entuziasm. Despre 13 ore dormite în 5 nopți. Despre dansat Menaito și Macarena în autocar, cântat tare și bătut din palme, ochi plini și timp care nu se vrea contorizat.

În ultima săptămână am avut revelații și am reînvățat să comunic. Am dorit să ajung cu un nivel mai sus și între timp, urcând, am pierdut șirul nivelelor pe care le tot traversam.

Ultima săptămână a însemnat râs cu lacrimi și cu tăvălit pe jos, zile încheiate la 7-8 dimineața și luat de la capăt la ora 10. A însemnat sesiuni și traininguri în care timpul zbura fără drept de apel, proiecte în care aș da orice să mă bag și eu și conștientizare a locului în care ne aflăm.

Au fost multe petreceri și chiar mai multe after-party, bălăceli la piscină și niciun moment în care să zic că aș da vreun lucru care se întâmpla pe o oră de somn. Au fost discuții cărora le-am savurat fiecare cuvânt și-n care m-am pus pe mine pe de-a-ntregul. Au fost joculețe care ne-au unit, bătăi cu pistoale cu apă, role-call-uri și dansuri, sugarcube-uri scurte, dar cu mult sens, zâmbete sincere și feedback adevărat. A fost și un pic de stres în legătura cu agenda, asezonat cu câțiva absenți, însă rezultatul final a făcut să merite.

Au fost două OC-uri care au reușit prin eforturile lor aparte să facă din conferințele astea parte din istoria AIESEC Craiova. Și pentru că, da, conferințele astea două au fost LEGENDARY, precum se preconizau, mă înclin!

Laboratorul de educație nonformală 2010

Am tot amânat să scriu pentru că mă gândeam, cumva, că trebuie să adun din colțurile sufletului meu toate sentimentele pe care săptămâna petrecută la Portița mi le-a servit parcă pe tavă, simplu și intens.

Când vorbesc despre Laboratorul de educație nonformală organizat de Tineret în Acțiune tind să încep cu: “În cele două săptămâni petrecute la Portița…” – când, de fapt, n-a fost decât o săptămână. O săptămână care a reușit să dubleze în mine încrederea, sentimentele pozitive și gândul că putem schimba lumea în bine pentru că avem în noi resursele și pasiunea necesare…

Partea profesională m-a uimit. Sunt convinsă că majoritatea participanților nu erau la prima participare la traininguri sau conferințe de gen, organizate sau nu de Tineret în Acțiune. Tocmai de aceea, personal, am preferat să nu-mi setez așteptări cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Pot spune că am fost uimită de multitudinea de informații care au putut fi înglobate într-o formă atât de simplă și firească într-o singură săptămână.

M-am împrietenit la cataramă cu metode de educație nonformală precum: photovoice, cafeneaua publica, metoda SMART, biblioteca vie și open space. Ziua în care am lucrat la teatru forum și apoi am experimentat teatru labirint mi-a spulberat  îndoielile că între educație nonformală și teatru nu ar exista o legătură strânsă. Am continuat cu ready mades, cu a vedea performing-uri  pe improvizatie, green drama, circ adaptat, o extraordinară cafenea publică, o surprinzătoare bibliotecă vie și o emoționantă expoziție de photovoice.

Apoi…ajungem la oameni. Oameni frumoși, deschiși și mai ales voluntari (în sensul cel mai complet și complex al termenului). Am fost un grup care deja după a doua zi avea glume interne, un grup însetat de a împărtăși experiențe din trecut și de a lega colaborări în viitor. Am muncit mult pentru fiecare metodă în parte, am dansat împreună, am stat la plajă, am explorat marea, am “vânat” idei,ne-am luptat cu  țânțarii, am cântat la chitară și ne-am redescoperit pe noi prin ceilalți. Am ajuns, în ultima zi, să compunem “imnul nonformalilor” în doar 20 de minute, să ne gândim cu nostalgie că se termină, dar să plănuim noi întâlniri.

Și pentru că oricum cuvintele sunt, în anumite momente de prisos, voi mai spune doar că în urma acestei săptămâni am rămas cu informații prețioase de împărtășit peste tot unde mă duc, o agendă plină de numere de telefon și adrese de mail, elan să fac chiar și mai mult decât până acum, poze, amintiri cât pentru o viață și nisip în buzunare… 🙂

Astăzi este o zi bună pentru nonformal!

P.S: Da, ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat! 🙂

Those will be the best memories!

Stăteam azi pe peron și ne uitam prin geamul fumuriu la Mălina, așteptând să se audă fluierul lu` nenea nașu`. Mă gândeam la modul cel mai serios cam ce e mai greu: să fii omul din tren – cel care pleacă – sau să fii unul dintre oamenii care rămân pe peron? Întrebare retorică. Mă gândeam, în același timp, că la noapte eu am să fiu în postura celui din tren.

Ultimele zile mi-au demonstrat încă o dată cât de pestriță e viața. E amețitor cum momentele de stres, griji și probleme se împletesc cu momente de simplitate, cu surprize și cu oameni atât de dragi de simți că ți se umple pieptul de căldură numai pentru că sunt.

În spatele standardelor înalte pe care ni le-am setat ca AIESEC Craiova, în spatele planificărilor, task-urilor, ședințelor, alergăturii și deadline-urilor se află oameni faini, pasiune și atitudine. Și, mai presus de asta, prieteni. Oamenii de care ți-e dor încă dinainte să pleci, pentru că știi că n-ai să-i mai vezi 10 zile.  Scopul meu nu e să o dau în lucruri siropoase, numai că mi se pare magnific modul în care un sistem social creat, la bază, în mod artificial, dă naștere unor relații atât de naturale și puternice.

Mereu am zis că unul dintre cele mai importante lucruri în viață e să ajungi să faci lucrurile din plăcere, astfel încât să simți că totul curge și că nu-i nevoie de niciun artificiu ca să pui lucrurile în mișcare. Pornind de la domeniul de studiu, profesie și terminând cu hobby-uri, toate sunt alegeri pe care le facem și care ajung să ne imprime o direcție și-o stare. E adevărat că nici ușor nu-i, însă e frumos…and that`s all that counts at a certain point. 🙂

Mă-mpiedic tot mai mult în ultima vreme de conceptul de “investiție”. Mi-apare în față în cele mai bizare momente, mă face să zâmbesc și să zic “it`s funny how life can go”. Indiferent dacă-i vorba de investiții făcute strategic sau haotic, pe termen lung sau scurt, morale sau nu, toate vin la pachet cu o grămadă de stări, transformări și nevoie de investiții și mai mari – în aceeași direcție sau în sens contrar.

Și pentru că noaptea trecută a fost fabuloasă, închinăm un pahar în cinstea a: oameni de calitate, dans, discuții faine, shot-uri de tequila, momente perfecte și amintiri cât pentru o viață. Cheers!