Archive for the ‘Din viață’ Category

Vara la țară?

Era 4:15, iar eu eram în procesul de a face cunoștință cu Moș Ene. Da, vă poate mira că vorbesc despre 4:15 a.m., însă ora este perfect explicabilă, luând în calcul că în ultima vreme am adoptat un obicei contrar culcatului o dată cu găinile – mersul la culcare atunci când se trezesc cocoșii.

Buuuun… și cum stăteam eu, așa, întinsă, așteptând vizita vestitului moșulică despre care vă spuneam  mai sus, mi-am ciulit un pic urechile către ce se aude de afară. Desigur, toată vara am avut sub geam concert de greieri, deci nu ar fi fost nimic special în asta, doar că de data asta am avut un sentiment mult mai fain: sentimentul că m-a prins dimineața dormind într-o casă de la țară.

Greierii greiereau, câinii lătrau și cocoșii cântau, dar nu oricum, ci așa cum se întâmplă dimineața la țară, când începe un cocoș și-apoi ceilalți răspund, ca un ecou, auzindu-se din 10 zări. Trebuie să recunosc: cred că este pentru prima dată când mi s-a părut că ai noștri dragi (NOT!) câini comunitari, ce se auzeau, întregeau peisajul și nu erau un simplu motiv de enervare, frică sau nesomn.

E clar: divinitatea vrea să se revanșeze pentru faptul că atunci când eram mică toată lumea avea ”câte o țară”, numai eu nu, deci vizitele mele și mai ales diminețile dormite/trezite la țară au fost limitate ca număr și amintiri. Ce e frumos e că revanșa asta vine în mijlocul unui început de septembrie, în aproape centrul unui oraș de provincie… 🙂

Și pentru că sentimentul ăsta atât de fain merge cu o melodie cel puțin la fel de faină, vă las cu Baniciu și ale lui versuri fără de cusur!

Advertisements

Filozofând despre oameni

Pentru că mereu atunci când mă lovește vreo răceală și sunt în semi-carantină mă lovește și câte un val de inspirație, azi scriu.

Și azi vorbesc despre oameni. Pornesc de la ideea că omul este un animal social și o combin un pic cu existența cotidiană, cu lucruri urgente și importante, cu un pic de haos și multă nevoie de o viață liniștită și îndestulată. Mi-ar plăcea să pot comprima într-un post de blog toate teoriile privitoare la subiect, însă, fiind imposibil, o să vorbesc în mod subiectiv și experiențial despre un subiect care m-a fascinat dintotdeauna: oamenii.

Oamenii din jurul nostru sunt, nu de puține ori, ceea ce vrem noi să fie sau suma proiecțiilor pe care noi le avem despre ei, inconștient sau conștient. Înseamnă că felul în care îi vedem pe cei din jurul nostru și rolurile pe care le atribuim lor depind mult de mecanisme foarte complexe de proiecție a unei imagini dezirabile, de raportare la celălalt, de experiențe anterioare ale noastre și ale lor, de așteptări și sisteme de valori.

Nu e rocket science, de fapt cam cu asta s-au ocupat de când există științele precum psihologia,  antropologia și sociologia, numai că toate concluziile de genul ăsta par mult mai logice atunci când le enunți singur, când ajungi să le interiorizezi foarte intim și personal.

Ce e mult mai interesant este faptul că pe noi nu ne analizăm la același nivel. Subiectivitatea ne face să ne trecem pe noi prin alte filtre, alte sisteme de valori, ajungând să nu ne categorisim ca “oameni”, ci o categorie aparte, cu beneficii și frici suplimentare, categoria “eu”. E normal. Până la urmă, cu noi trăim 24 de ore/zi, pe noi ne știm în detalii groaznic de mici – și până și pe noi avem impresia câteodată că nu ne știm îndeajuns de profund, căci reacționăm ciudat și (la prima vedere) inexplicabil.

Adevărata dramă se întâmplă, însă, când ne vedem viețile exclusiv în raport cu oamenii din jur. N-am să o numesc dependență, pentru că ar suna tragic, dar am să-i spun interdependență. Ia-i unui om oamenii fără de care nu se imaginează trăind și vezi ce se întâmplă.

Oricât de mult-prea-optimist mi-a părut prima oară când m-am împiedicat de el, principiul 90/10 a lui Covey are sens acum, după o perioadă îndelungată de experiențe și experimente. Oamenii din jur pot face o groază de chestii care ne pot afecta pozitiv sau negativ, însă ce contează cu adevărat este modul în care decidem să reacționăm. Înghitem în sec sau ripostăm? Ingerăm imediat o critică/laudă sau încercăm să le filtrăm, să vedem mai întâi dacă credem în ele? Plecăm sau rămânem?

Desigur, aici doar constat. Aș fi ipocrită să mă categorisesc drept unul dintre oamenii care nu-și văd viețile în raport cu alți oameni, având în vedere că viața mi-e plină de oameni faini care mă fericesc, mă provoacă, mă ambiționează, mă maturizează, mă enervează, mă uimesc și mă fascinează.

Și, până la urmă,  nu-i așa că prea ne schimbăm rolurile din a fi cei care constatăm în a fi cei care acționăm precum descriam mai sus ca să avem dreptul să ne revoltăm vreun pic?… 🙂

10 lucruri care mă bucură

A trecut ceva vreme de când am primit de la Vlad provocare/leapșa de a scrie despre 10 lucruri care mă bucură. Pentru că e un subiect fain și pentru că n-ar fi un subiect rău cu care să-mi readuc la viață blogul, o să răspund afirmativ, cu 10 lucruri/locuri/activități care mă bucură, în ordine aleatorie.

Mă bucură…

  • …momentele în care pot spune “there`s no other place in the world I`d rather be right now”.
  • …Vama Veche.
  • …muzica (teribil!).
  • …timpul petrecut cu  oamenii dragi, indiferent de locul unde suntem, ce facem sau alte detalii logistice.
  • …primăvara.
  • …să întâlnesc oameni cu care să vorbesc câteva ore și să avem senzația că ne știm de-o viață.
  • …să am mereu ceva în care să cred.
  • …momentele de  simplitate.
  • …oamenii care nu sunt autosuficienți.
  • …faptul că-s sănătoasă și mă pot bucura de tot ce-mi aduce bucurie. 🙂
Pasez contuarul de bucurie către Oana și Dana, surorile minune ale blogging-ului. 🙂

Tratat despre fericire

“It seems like we are prepared for anything, except for happiness. We have insurance in case of fire, accidents or floods, but when it comes to happiness… what do we do?!”

David Foenkinos, “In case of happiness”

Citatul ăsta, preluat dintr-o carte “de duzină” – și zic asta pentru că autorul nu e cunoscut și subiectul nu e de o noutate extraordinară – mi-a aprins câteva beculețe. Obișnuiesc să nu reflectez foarte mult asupra unor concepte abstracte precum fericirea, viața, moartea sau destinul. Prefer să le simt, să le disec în practică, să le găsesc în lucruri mici și simple și din ele să-mi construiesc răspunsuri care-mi tranformă întrebările retorice în întrebări pline de sens.

Adevărul este că nu suntem obișnuiți să fim fericiți, la fel cum deseori luăm nefericirea ca pe o întâmplare cotidiană. Desigur, n-am să dezbat conceptul de fericire și nici n-am să mă chinui să trasez granița dintre fericire și nefericire, mai ales că aici discutăm despre lucruri total subiective și interpretabile.
Tot ce spun eu este că tratăm nefericirea ca pe un lucru pe care suntem obligați să-l lăsăm să ne însoțească. Nu de puține ori ni se pare normal să avem în viețile noastre clipe de deznădejde, de rătăcire, de invidie, ni se pare deloc ciudat să avem mici sau mari drame care să ne umple zilele cu momente urgente, dar deloc importante.

Deseori, nu ne știm comporta când fericirea ne lovește în plină figură cu viteza rapidului București – Constanța. Nu ne știm comporta atunci când ne ia valul de euforie, de exaltare, de apreciere pentru momentele de simplitate care ne fac să simțim că suntem cu două palme deasupra solului. Ne e frică să nu părem penibili dacă ne comportăm așa cum simțim că vrem să ne comportăm: să sărim, să țipăm, să luăm lumea în brațe, să zâmbim continuu și un pic tâmp, să sunăm o persoană doar ca să o auzim, să  tăcem și să savurăm căldura care ne curge leneș prin vene și ne aprinde ochii.
Fericirea nu e complicată, însă e ceva care ne ia tot timpul pe neașteptate și pentru care nu părem să fim vreodată pregătiți. În fapt, ea e doar o stare căreia trebuie să ai curaj să îi dai drumul înăuntru, atunci când bate discret la ușă. Fericirea e sentimentul ăla care se șterge bine pe picioare înainte de a intra, deși n-ar avea nevoie, pentru că are obiceiul să plutească, să fie peste tot și nicăieri.

O concluzie tristă pe care am tras-o este că nu ne permitem să fim fericiți și că facem asta pentru că avem impresia eronată că nu trebuie să întinăm fericirea cu alte sentimente negative pe care le deținem în anumite momente. Nu ne permitem să facem loc fericirii printre probleme sau sentimente negative care ne traversează zi de zi, căci avem senzația că fericirea e un sentiment pur și trebuie să existe în lipsa oricărui sentiment care să-i fure din strălucire…

Și pentru că tot am tras atâtea concluzii de-a lungul timpului, am ajuns să realizez cât de faine sunt sentimentele de fericire care mă traversează spontan în – le numim noi – cele mai (aparent) nepotrivite momente. În momente din alea ciudate și fără sens, în momente în care, conform conștiinței colective ar trebui să mă traverseze tristețea, compătimirea, vinovăția, disperarea sau remușcările. Am ajuns să experimentez fericirea în toate formele – de la fericirea inexplicabilă, până la fericirea colac-de-salvare (și nu, nu mă refer aici la o fericire autoindusă, ci la una veritabilă).

Deci, fericirea nu-i complicată. Nu-i nici ușor de atins, însă nu-i în niciun caz nici lucrul ăla pe care să îl găsești în citate sau în poveștile altora. Fericirea se gustă, se despică în bucățele mici și, uneori, capătă valoare adăugată când se împarte   🙂


Experiența Galei Premiilor în Educație

Nu este ușor să vorbești despre o experiență precum Gala Premiilor în Educație, organizată de Fundația Dinu Patriciu. Asta se datorează aglomerării de stări care m-a traversat începând cu descoperirea acestei inițiative, continuând cu decizia de a candida, completarea formularului de înscriere și participarea la interviu și încheind cu evenimentul în sine, desfășurat anul acesta pe 3 noiembrie, la Salonul de Recepții al Palatului Parlamentului.

În general nu cred în teoria creșterii valorii prin alăturare – nu cred că dacă te afli în preajma unor oameni valoroși te face neapărat și pe tine mai valoros (asta în cazul în care tu doar stai cu mâinile în sân, privind în sus la aceștia), însă persoanele alături de care am trăit intens cele 3 ore ale Galei mi-au demonstrat că a te afla în rândurile acestor oameni îți dă energie și entuziasm. Mă uit în catalogul nominalizaților, mă gândesc la oamenii rămași acasă care nu au avut ocazia să se afle în acele pagini și îmi dau seama că sunt sute, mii de persoane de genul acesta, frumoase și capabile, care decid să ia atitudine și să-și urmeze visele.

Deși noile generații cresc cu mentalitatea că România este țara în care înveți o perioadă și apoi pleci pe tărâmuri mai “însorite,” sunt încă aici oameni care cred că poate fi mai bine și că “binele” acesta nu este ceva personal sau individual, ci este un “bine” colectiv, pentru care fiecare gest mic contează. Oameni care, deși nu știu încă dacă vor rămâne în România sau nu, decid să producă o schimbare cât timp sunt aici, în loc să ridice din umeri și să spună: “eu oricum plec”! – oameni care foarte rar cer ceva în schimbul muncii lor și care foarte rar își radiografiază activitatea. Mă regăsesc printre oamenii aceștia, care cred că se poate!

A fost un sentiment extraordinar să văd că educația este recompensată – și când spun asta nu mă refer la sumele oferite în cadrul Galei, deși au fost amețitoare. Mă refer la întregul proces de promovare a unor valori despre care România uită din când în când, însă care, tăcute, continuă să își aducă aportul la dezvoltarea unei societăți un pic amețite încă de ideea de democrație.

Cred că România are nevoie, dincolo de o lege nouă a educației, dincolo de informații la zi și repere europene în sistemul de învățământ, de un element magic pe care eu îl definesc într-un singur cuvânt: motivație. Educația trebuie să fie acel proces care stârnește în noi înșine și în cei din jurul nostru motivația aceea puternică de a face o schimbare, de a rezolva probleme cu care ne confruntăm noi sau ceilalți. Trebuie să ne ridice semne de întrebare cărora să vrem să le găsim răspunsuri și trebuie să ne aducă în față idei, oameni și proiecte care să ne inspire și să ne provoace să vrem mai mult.

Am mai spus-o și o repet: Premiul III la secțiunea “Studentul Anului”reprezintă o recunoaștere a muncii din ultimii ani, însă și o promisiune pentru anii următori. Cum ultimii ani au însemnat pentru mine pasiune, muncă, atitudine și încredere, sper ca următorii să mă ducă la un nivel superior! Indiferent unde mă voi afla (geografic vorbind), sper să fiu  în continuare alături de persoane care să creadă cu pasiune în ceea ce fac și să mă regăsesc mereu, mereu, în rândul acelor oameni care cred că schimbarea în bine nu este o posibilitate, ci o realitate!

All good things come to an end

A trecut o lună și un pic de când nu am mai trecut pe aici. O lună plină cu de toate, care m-a făcut să spun, încă o dată: “It`s funny how life can go”. A fost (și încă este) un septembrie frumos, cu oameni extraordinari, plecări multe, muncă și speranțe.

Septembrie e luna care lasă în urmă vara, soarele nemilos, zilele care se termină prea târziu (sau încep prea devreme), nopțile pline și albe, gradele mult peste limita confortului, zilele în care nu știi ce zi este,  setea incredibilă (de apă și de viață), tone de momente memorabile pe care nu are rost să le pui în cuvinte.

Septembrie e luna în care ne permitem să oftăm după o vacanță demențială, cu toate că încă mai avem un pic din ea, luna în care ne pregătim mental pentru încă un an de facultate, în care ne punem în ordine prioritățile și ne facem promisiuni către noi înșine.

Și asta mă duce cu gândul la “all good things come to an end” și la cât de mult sens are expresia asta, atâta timp cât ajungi să o citești cum trebuie. Viața e compusă din momente frumoase care se termină și oameni care pleacă. Desigur, momentele frumoase ajung să se metamorfozeze în altceva și se repetă, iar stările pe care oamenii ni le-au dat se întorc, dacă nu  în aceeași oameni, atunci în alții, însă tindem să pierdem asta din vedere și să oftăm după trecut.

Cel mai ciudat este că se întâmplă ca aceleași momente și fix aceiași oameni să se întoarcă și să nu conștientizăm, tocmai pentru că noi suntem schimbați și percepem lucrurile diferit.

Nu suntem pregătiți pentru schimbări, deși susținem sus și tare că e timpul pentru ele, iar atunci când vrem să le facem nu ne asumăm încă de la început angajamentul că ne vom da sufletul să le facem să meargă. Refuzăm să ne gândim că e posibil ca lucrurile să se încheie la un moment dat, iar în puținele dăți când asta se întâmplă ajungem să abuzăm de ele, să profităm cât mai mult de momentele rămase, de parcă ar fi iminent momentul în care lucrurile respective ar dispărea, cu grație, din fața noastră.

Uităm să savurăm momentele doar pentru că sunt. Uităm să ne bucurăm de simplul fapt că e dimineață și avem  extraordinara șansă de a ne construi o nouă zi așa cum ne dorim, prin împletirea lucrurilor care trebuiesc făcute cu cele pe care noi ne dorim să le facem. Uităm să vedem jumătatea plină a paharului, doar pentru că cea goală e prima care ne atrage atenția.

Mereu lucrurile se încheie ca să lasă loc începutului altora și depinde numai de noi ce șansă dăm noilor venite 🙂 Și… o concluzie pe care am pus-o recent în cuvinte este aceea că mereu tindem să vedem lucrurile deja terminate într-o lumină pozitivă. Ne amintim din toate întâmplările părțile pozitive, astfel că, da, de multe ori e nevoie ca lucrurile să ajungă la final (sau să le considerăm noi trecute) ca să spunem despre ele că au fost bune.

Vine un octombrie care lasă în urmă o vară fabuloasă, cu amintiri care nu mă vor părăsi niciodată. Se termină o vară, se termină o vacanță, însă rămân atâtea și atâtea lucruri: unele pe care le țin aproape, altele pentru care sper și în care cred și altele despre care habar nu am. Și-am să ajung să spun, cumva, în fiecare sfârșit de săptămână, lună sau an: a fost una dintre cele mai uimitoare perioade din viața mea!

Vreau să fiu studentul anului!

Mi se întâmplă destul de rar să scriu despre mine și realizările mele. Se-ntâmplă asta din varii motive. Unul ar fi acela că de multe ori când am deschis subiectul oamenii au avut impresia că m-aș lăuda, în loc să considere că vreau să împărtășesc niște experiențe pline de sens, din care ar putea învăța ceva la rândul lor. Un alt motiv este că obișnuiesc să-i las pe alții să vorbească despre mine, pentru că mi se pare că un om din afară percepe rezultatele finale, fără subiectivitatea datorată faptului că se află în furtuna de sentimente, dorințe sau eforturi.

Azi, însă, o să “risc”. O să scriu câte ceva despre ceea ce s-a întâmplat în ultimul an în viața mea. Motivul? În ultima perioadă completez de zor formularul de aplicare și îmi realizez dosarul pentru Gala Premiilor în Educație organizată de Fundația Dinu Patriciu, secțiunea Studentul anului.

Am dat peste site-ul care promovează Premiile în educație din întâmplare. Am citit toate materialele în legătura cu prima ediție, care a avut loc anul trecut și mi-am zis: eu de ce n-aș fi acolo? Merită să încerc. Și-am început research-ul și retrsopectiva. E ciudat să trebuiască să te gândești la absolut toate activitățile, proiectele, programele de pregătire, conferințele la care ai participat pe parcusul unui an universitar, însă este în același timp și foarte revelator.

În momentul în care pui lucrurile pe foaie și trebuie să le prezinți altora totul se schimbă. Adică, ok, pentru mine lucrurile astea au farmecul lor propriu. Eu am fost acolo și am simțit cum e să ai revelații la un training, să fii mândru de rezultatele unui workshop, să te simți cu doi metri deasupra solului când se încheie o conferința căruia i-ai fost project manager și oamenii ies de acolo cu totul schimbați și motivați sau atunci când promovezi un lucru în care crezi – cum a fost în cazul meu cu drepturile copilului. Însă atunci când le expui, ele sună altfel.

Mă uit pe formular și-mi dau seama că-s momente în care am făcut lucruri extraordinare, dar și foarte grele împreună cu echipele în care sau cu care am lucrat, lucruri care la vremea aceea mi se păreau floare la ureche, tocmai pentru că le făceam cu pasiune. Îmi dau seama cât de multe obstacole am întâmpinat de multe ori și cât de mult m-a schimbat fiecare situație criză. Realizez că în momentul în care ai un proiect și-ți investești în el resurse de timp, bani și energie, o să iasă cu siguranță, în ciuda greutăților.

Asta înseamnă voluntariat și de aceea îl promovez, indiferent pe ce căi vine și în ce organizații se manifestă. Pentru că voluntariat înseamnă să vezi o problemă și să-ți pese atât de mult încât să investești resurse în a o rezolva, spre binele comunității în care trăiești.

Personal, am impresia ciudată că ultimul an a fost atât de lung cât 2 ani, că am călătorit de două ori mai mult decât am făcut-o și că am întâlnit de două ori mai mulți oameni, de la care am învățat dublu decât am făcut-o practic.

Aș putea să rezum diferit ultimul an. Dacă privim din punct de vedere al călătoriilor și a scopului lor, anul meu universitar 2009-2010 arată așa:

Craiova (octombrie, proiectul Learn to Change the Future și decembrie proiectul Youth Academy), Olănești (noiembrie – Regional Training Seminar – conferința de pregătire pentru AIESEC Craiova și AIESEC Ploiești), Amara (noiembrie – National Preparation Seminar AIESEC România), Belgia, Brugge (februarie 2010 – Intensive Program “New tools for educators working in intercultural learning”), Iași (februarie – întâlnire cu foștii colegi de comitet organizatoric din AIESEC Iași), Olănești (aprilie – Regional Training Seminar AIESEC Craiova, AIESEC Ploiești și AIESEC Pitești), Bușteni, (aprilie – curs de formare organizat de Asociația de Asistență și Programe pentru Dezvoltare Durabilă Agenda 21 București, în cadrul proiectului “Corupția ne privește pe toți!”), București (mai – întâlnire funcțională a vicepreședinților de resurse umane din AIESEC România), Gura Portiței (iunie-iulie – Laboratorul de educație nonformală organizat de Tineret în Acțiune), Constanța (Întâlnire Strategică a Romanian Talent Management Unit AIESEC România), Căciulata (Conferința Locală de Planificare și Conferința Locală de Motivare AIESEC Craiova), Sibiu (august – întâlnire funcțională a vicepreședinților de resurse umane din AIESEC România) Urmează în august Oradea (unde am să fiu trainer al conferinței International Train the Trainers organizat de AIESEC România) și în septembrie Poiana Brașov – curs de formare în cadrul proiectului proiectului POSDRU „Egalitate la angajare și la locul de muncă – campanie de informare și conștientizare în vederea schimbării atitudinii sociale și stereotipurilor la angajare și la locul de muncă”.

Toate astea sunt asezonate cu dezvoltare de strategii, planificări, muncă de departament și de board, ședințe, recrutări, programe de pregătire (în AIESEC), iar în afara lui aplicări de chestionare cu privire la corupție,  promovarea drepturilor copilului și avut grijă și de facultate, pregătit teme de seminarii, participări la ore de curs și învățat pentru examene, căci de acolo îmi iau baza teoretică pentru tot ceea ce fac în domeniul de care sunt cea mai pasionată – comunicare și relații publice. 🙂

Și atunci, până pe 27 septembrie, când este termenul limită pentru depunerea candidaturilor, voi completa formularul și-mi voi strânge toate documente, iar  numele meu va fi cu siguranță pe lista candidaților! Wish me luck 🙂

Mai multe informații despre Galele premiilor în educație găsiți la linkul din secțiunea “Susțin” 🙂