Archive for the ‘AIESEC’ Category

Sky is the limit

M-am întors de la Romania`s International Train the Trainers 2010. Încă dinainte să ajung acolo eram convinsă că va fi o experință tare și provocatoare, însă, uitându-mă acum în urmă, îmi dau acum seama că a fost mult mai mult decât m-aș fi putut aștepta.

Ideea centrală a conferinței? Pregătirea pe două track-uri: basic și advanced, a membrilor AIESEC care vor să devină traineri. Rolul meu? Facilitator la track-ul de basic.

Am plecat spre Oradea cu două zile înainte de conferință, pentru pre-meeting. Practic, toată echipa conferinței – adică organizatori, facilitatori și chair – s-a întâlnit ca să pună conferința la cale. A fost un drum fain și lung, cu râsete și discuții, iar odată ajunși acolo a trebuit să revedem toată agenda și să plănuim în detaliu următoarele 4 zile. Pe lângă muncă au fost și oameni faini, râsete, revelații și redescoperiri.

Am fost o echipă de facilitatori care a construit și a pus pasiune. Personal, experiența de faci m-a transformat și mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat să ai impact asupra unor oameni, să îi ajuți să se dezvolte și să vrea mai mult de la ei înșiși.

Apoi a început. 49 de delegați, dintre care 12 străini, din Egipt, Turcia, Polonia, China, Taiwan, Serbia, Ungaria și Puerto Rico. Au fost zile întregi de sesiuni despre training, pornind de la Introduction to training,  How to prepare a training, Adult Learning, How to prepare a session, Interactive methods of delivery, Communication skills, Audience Management, Feedback and Attitude control, Co-training, Mastering logistics in training, Needs assessement și altele. O agendă complexă, pe care când ajungi să o parcurgi vezi mult mai clar în ce constă training-ul și de ce sunt unii atât de pasionați de el – și chiar dacă îți dai seama că trainingul nu este pentru tine, tot ai un bagaj de cunoștințe impresionant despre cum să vorbești în public și cum să-ți construiești eficient un mesaj.

Pe lângă traininguri și muncă, am avut parte de OAMENI. Mereu am spus și o să o susțin că marea putere a conferințelor stă în oameni: în atmosfera pe care ei o crează, în modul în care se motivează unii pe alții, discuțiile incredibile care se iscă între ei și amintirile extraordinare pe care și le lasă unii altora.

Am avut în săptămâna care a trecut ore întregi de discuții care m-au făcut să-mi doresc să nu se mai facă dimineață sau să nu mai fie nevoie să dorm deloc. Am avut momente  de “aici e locul meu” și stare de bine, momente în care aveam impresia că are să-mi pocnească inima de mândrie și împlinire pentru că văd cu oamenii din fața mea se dezvoltă și simt cum și eu mă dezvolt o dată cu ei. Momente memorabile.

Am avut parte și de provocări. Situații în care lucrurile nu merg conform planului, schimbări de ultim moment sau lucruri ce păreau simple și dintr-o dată se transformă în chestii complicate. Situațiile care, într-un fel ciudat te învață cele mai multe lecții și te provoacă să te adaptezi.

Momente memorabile? Plenara de deschidere, ședințele târzii de faci, sesiunile la sfârșitul cărora lumea încă pune întrebări și vrea mai mult, feedback-ul extraordinar, global village-ul, dorința nematerializată a trei români, doi polonezi și un egiptean de a oferi un moment artistic în mijlocul unei nunți din Oradea, plimbarea nocturnă prin centru și la cetate, pozele nebune, momentele de energie în ciuda a 2 ore de somn  pe noapte.

E greu să rezumi într-un post de blog tot ceea ce s-a întâmplat. În același timp, e extrem de greu să pui în cuvinte toate emoțiile care te-au traversat și te-au marcat, emoții la care oricând revii te fac să te simți la fel de viu și de mândru. Și, cum o spun mereu: oricât de mult talent ai avea în a expune lucrurile, ascultătorii sau cititorii n-or să poată înțelege niciodată adevărata intensitate a lucrurilor. Motivul este simplu: atâta timp cât nu ai fost acolo nu poți înțelege pe deplin. Da, sunt sentimentele pe care le ai în mod subiectiv și personal, însă sunt și o serie de emoții colective, despre care îmi place să spun că dacă intri într-o sală le simți, dar un ochi obiectiv, din afară, ar putea să vadă lucrurile altfel 🙂 Ceea ce sper eu este să nu mă lovesc de oameni circumspecți sau oameni care să aibă impresia că scriu doar ca să mă laud.

Se-ntâmplă des să se iște polemici asupra AIESEC-ului și asupra lucrurilor pe care le face/nu le face. Personal, nu am susținut niciodată că AIESEC este cea mai tare organizație din lume (la modul general), ci doar că AIESEC este cea mai tare organizație din lume pentru mine. În momentul în care intri într-un mediu (formal, informal, nu contează) depinde doar de tine cât de mult iei din el – cât te implici, cât dai și cât vrei să primești, cât te dezvolți. AIESEC mi-a oferit cadrul și oportunitățile necesare să mă pot dezvolta și regăsi, să mă provoc, să greșesc și apoi să reușesc.

Să ajung să spun la finalul unei noi conferințe (de data asta International Train the Trainers 2010), datorită informațiilor, oamenilor, discuțiilor, diversității (și culturale și de oameni și de opinii), motivației extraordinare pe care o simt: SKY IS THE LIMIT 🙂

Legendary :)

Ultima săptămână a fost despre planuri, oameni și entuziasm. Despre 13 ore dormite în 5 nopți. Despre dansat Menaito și Macarena în autocar, cântat tare și bătut din palme, ochi plini și timp care nu se vrea contorizat.

În ultima săptămână am avut revelații și am reînvățat să comunic. Am dorit să ajung cu un nivel mai sus și între timp, urcând, am pierdut șirul nivelelor pe care le tot traversam.

Ultima săptămână a însemnat râs cu lacrimi și cu tăvălit pe jos, zile încheiate la 7-8 dimineața și luat de la capăt la ora 10. A însemnat sesiuni și traininguri în care timpul zbura fără drept de apel, proiecte în care aș da orice să mă bag și eu și conștientizare a locului în care ne aflăm.

Au fost multe petreceri și chiar mai multe after-party, bălăceli la piscină și niciun moment în care să zic că aș da vreun lucru care se întâmpla pe o oră de somn. Au fost discuții cărora le-am savurat fiecare cuvânt și-n care m-am pus pe mine pe de-a-ntregul. Au fost joculețe care ne-au unit, bătăi cu pistoale cu apă, role-call-uri și dansuri, sugarcube-uri scurte, dar cu mult sens, zâmbete sincere și feedback adevărat. A fost și un pic de stres în legătura cu agenda, asezonat cu câțiva absenți, însă rezultatul final a făcut să merite.

Au fost două OC-uri care au reușit prin eforturile lor aparte să facă din conferințele astea parte din istoria AIESEC Craiova. Și pentru că, da, conferințele astea două au fost LEGENDARY, precum se preconizau, mă înclin!

Learn to Change the Future!

Mereu mă apucă inspirația când sunt în mijlocul procesului de a învăța pentru examene. Acum m-au pălit, pe neașteptate, niște amintiri frumoase, din categoria “I know what you did last summer”.

Vara trecută eram în mijlocul unui proiect genial, denumit “Learn to Change the Future”. Proiectul a durat undeva la vreo 8 luni, însă eu m-am alăturat echipei în ultimele 4 și ceva. A fost o echipă de proiect care a muncit din greu și care a învățat o grămadă din tot procesul ăsta 🙂

Din categoria “muncă” pot consemna: planificări, alergătură, elevi mulți și implicit tone de mailuri și telefoane, training-uri, city tours, workshop-uri, conferințe de presă, ecologizarea Grădinii Botanice și un eveniment final constând într-un marș prin centru.

Din categoria “de neuitat”: oameni din 7 țări diferite care mi-au rămas în suflet, o echipă de organizare a proiectului genială,cu oameni care mi-au devenit integral colegi de board apoi,  cooking nights, ieșiri în cluburi, discuții la bere, plimbări prin parc, excursia la Brașov și împrejurimi, AIESEC 18, grătare, plimbări prin ploaie.

Și pentru că nu vreau să dau prea mult în lucruri subiective, pot spune că mă aștept la o a șaptea ediție a proiectului cel puțin la fel de șmecheră pe cât a fost cea de-a șasea! 🙂

Studenția e mai mult decât facultate!

Studenția e mai mult decât facultate. Ăsta este cel mai important lucru pe care AIESEC mi l-a arătat într-un an și 9 luni. Am auzit fraza asta de atâtea ori și nu m-am plictisit, ci, din contră, îi găsesc din ce în ce mai multe argumente, pe zi ce trece.

Studenția înseamnă să crezi cu tărie  în ceva. Să faci sacrificii pe care dacă le privești peste ceva timp să te mire și să simți nevoia să te feliciți singur pentru ele. Să muncești până când îți pică ochii în gură, să uiți uneori să mănânci și să petreci în unele zile câte 8-12 ore în sediu. Să fii înflăcărat, iar când obții rezultatul pe care ți-l doreai (sau chiar mai mult) să plângi de fericire sau să te simți ca și cum ai fi câștigat ceva colosal.

Studenția înseamnă să înveți să pierzi. Să muncești de două ori mai mult ca să câștigi data următoare, indiferent cât de mic sau mare e câștigul acela. Înseamă să vrei mereu mai mult de la tine. Să te lovești cu capul de pragul de sus. Să te frustrezi, să te enervezi, uneori să te contrazici sau să te cerți, dar încă să îți pese.

Studenția înseamnă să simți că ești tânăr. Să pierzi nopțile cu muncă pentru proiecte, portofolii, strategii, newslettere, cu învățat pentru examene, sau pe la vreun chef de la care ar trebui să pleci (pentru că ziua următoare ai examen sau ceva important de făcut), dar pur și simplu nu poți. Să vii acasă la 4-5 dimineața, să fie liniște pe casa scării și să se audă doar cheile tale care zdrăngăne în geanta și pentru care îți trebuie 5 minute să le găsești. Să te pui în pat și să te uiți, pe întuneric, în tavan și să zâmbești cu gura până la urechi.

Studenția înseamnă prieteni. Oamenii aceia pe care dacă îi vezi într-o dimineață ploioasă adunați într-o stație de metrou te fac să zâmbești. Oamenii de care îți e drag pentru că mereu te împiedici de ei când vii în sediu. Oamenii care îți înseninează zilele și al căror zâmbet se aude la telefon. Oamenii pe care, deși îi simți ca pe un ghimpe în coastă uneori, te ajută să te dezvolți mai mult decât ai putea admite. Oamenii care apar în amintiri din cele mai diferite, dar atât de speciale: drumuri spre conferințe, ședințe, chefuri, task-force-uri, brainstorming-uri, training-uri, team-building-uri, discuții filozofice și interminabile, dar revelatoare, after-party-uri, sharing nights, concursuri de băut, mimă și crize de râs.

Studenția înseamnă să mergi la examene după 3-4 ore de somn și să nu-ți pară rău, să nu stai în fața blocului cu un PET de bere spărgând semințe :). Să iei decizii și să înveți, ușor-ușor să fii responsabil. Să faci proiecte prin care, într-un fel sau altul reușești să schimbi viețile oamenilor.

Să faci voluntariat din pasiune și cu pasiune. 🙂

Why AIESEC?

N-are rost să vorbesc despre AIESEC la modul general. În schimb, pot să vorbesc despre felul în care AIESEC mi-a schimbat viața.

Totul a început pe 1 octombrie 2008. Eram prin Universitatea din Craiova și mă învârteam de o oră și ceva în căutarea unei săli care dădea semne clare să nu existe în realitate. Mă-nvârteam în cerc, înjurând printre dinți, când am dat nas în nas cu Monica. Cine-i Monica? Primul meu contact real cu AIESEC  – persoana care mi-a spus, pe scurt, cu ce se mănâncă. A urmat un big picture din care am înțeles exact ce și cum.

Ce a urmat pentru mine? E greu de rezumat în câteva rânduri, dar am să încerc. Au urmat: primul meu proiect – “AIESEC Magazine”, două conferințe de pregătire, una de motivare, “Learn to Change the Future” – proiectul organizat de AIESEC Craiova pe vară, Regional Training Seminar, prilej cu care am coordonat o echipă de 10 oameni, apoi National Preparation Seminar, la a cărui organizare am pus umărul, iar în prezent “Youth Academy”, un proiect despre drepturile copiilor care mi-e tare drag.

Pentru mine AIESEC  a fost locul din care mi-am luat tot ceea ce nu-mi oferea facultatea sau mediul în care trăiam. M-a dezvoltat și m-a făcut să vreau mereu mai mult de la mine. M-a făcut să râd, să plâng, să cânt și să sărbătoresc succesul.  AIESEC mi-a înnoit perspectivele, mi-a dat oameni noi și fascinanți și ocazii să demonstrez că pot. M-a făcut să trag, să-mi doresc să iasă bine și să realizez că, băi, eu fac chestia asta pe gratis. Sunt voluntar și, totuși, ceea ce câștig mă face să merg mai departe…

AIESEC mi-a oferit șansa să cunosc oameni extraordinari din toată țara, pe care altfel nu aș fi avut ocazia să-i cunosc… Apoi… am cunoscut oameni din toată lumea: Canada, Lituania, Rusia, Georgia, Republica Moldova, Germania, Slovacia, Turcia sunt decât câteva dintre țările care mi-au oferit “deliciu intercultural” 🙂

Atmosfera de conferință, deadline-urile, stress-ul, veștile bune, întâlnirile cu partenerii, participanții la proiecte, atmosfera din sediu, oamenii care dau mult și cer puțin în schimb – asta înseamnă, pentru mine, experiența care în primul an de studenție mi-a schimbat viața și continuă să o facă 🙂